Cuvintele astea m-au tot urmarit de cand mi-au fost spuse si vreau sa va zic ca nu le-am auzit de putin timp. Incerc si acum sa le caut substanta, fondul, intelesul. Incerc sa vad ce se afla dincolo de ele.
De ce nu ma vad? De ce nu cred in mine asa cum ar trebui. Am toate motivele s-o fac, dar… mereu e un “dar”. De ce ma las atat de dezamagita de unele persoane cand incearca sa ma convinga ca eu doar am impresia ca sunt sigura pe mine, ca am impresia ca as putea detine controlul sau chiar ca-l detin? De ce ma las dezamagita si devin neincrezatoare cand ii vad ca vor sa ma traga in jos desi le demonstrez ca stiu foarte bine ce vreau si ca ma pot descurca oricat de mult incearca ei sa ma faca sa nu cred asta? De ce totusi ma simt nesigura chiar daca stiu ca as putea ? Oare pentru ca ei sunt de fapt cei care nu au incredere in ei, care nu stiu ce vor? Oare vor sa ma testeze, vor sa vada care-mi sunt limitele, de ce sunt in stare? O multime de intrebari care ma tot “bantuie”.
Stiu ca pot. Stiu ca poate am sa mai si gresesc. Stiu ca as fi in stare sa fac orice pentru a-mi duce la bun sfarsit sarcina si de a-mi face treaba bine pentru ca este in interesul meu . Asa ma simt eu bine, asta este implinirea mea, asa ma hranesc eu : sa stiu ca am realizat ceea ce mi-am propus, ceea ce mi s-a cerut.. Ma dezamageste cand vad ca desi mi-am dat toata silinta de a face ca lucrurile sa mearga cat mai bine, cand vad si ei ca am reusit sa le demonstrez si rezultatul este bun, continua sa ma provoace din nou, sa fie nemultumiti, sa arate ca putin le pasa daca am reusit , oricum candva nu voi reusi sa stau linistita, vor avea ei grija de asta. De ce nu pot sa spun si eu cu voce tare ca de fapt m-am descurcat chiar foarte bine tinand cont ca nu mi se dadusera foarte multe informatii, ca sa nu zic mai deloc, si ca am iesit invingatoare cum nu s-ar fi asteptat si ca intr-un fel i-am facut si pe ei sa vada lucrurile pe care le ignorau , le refuzau..
In seara asta o prietena mi-a zis ca nu am incredere in mine desi eu ii spun ca am: "De ce trebuie mereu sa demonstrezi tu unei persoane de ce esti in stare? De ce pui mereu problema asa: am sa-I demonstrez? De ce nu spui o sa-mi demonstrez mie si apoi persoanei celeilalte? “
Buna intrebare, buna afirmatie .
De ce pun mereu problema in a demonstra cuiva de ce sunt in stare? Poate tocmai pentru ca eu stiu ce pot. Stiu ca daca vreau, am sa-i arat de ce sunt in stare si-am sa-I demonstrez ca s-a inselat. Stiu ca ma pun si-n cap, stiu ca oricat de rusine sau de teama mi-ar fi sa vorbesc cu cineva important sau sa merg in vreun loc, sa fac ceva, nu stiu, orice, am s-o fac, am sa-mi duc la bun sfarsit sarcina. Dar din start oamenii nu-mi dau increderea lor, nu cred c-am sa pot. Din start pun la indoiala reusita mea. Inca de la inceput se gandesc la esecul meu de fapt. Acest lucru ma face sa fiu asa, sa ma indoiesc de mine ( simtitind ca deja au gandit iar asta: esecul meu) , sa vada ca sunt neincrezatoare, ca uneori ma pierd in fata lor cand simt acele energii care ma descalifica inca de la inceput sau la fiecare pas pe care –l fac ducandu-ma spre ei sau spre lucurile care-mi sunt date spre a le finaliza.
Am fost la un interviu saptamana aceasta. Nu mi-am impus sa-mi fac niciun discurs din contra. Am vrut sa fie un test intreaga experienta. Am vrut sa vad cum ma descurc pe moment, la cald cum spun eu. Inca de la acel telefon primit din senin mi-am propus sa vad ce se intampla cu mine pana acolo,s a fiu atenta. Am zis clar ca este un semn si trebuie sa fiu atenta deoarece ziceam eu ca sunt intr-un moment in care lucrurile care se petreceau cu mine erau pentru ca asa vroiam eu, dar de fapt refuzam sa ma vad, amanam sa stau de vorba cu mine in acest domeniu. In 20 minute eram spalata pe cap, machiata, imbracata si iesita pe usa . Ajunsa acolo am avut putine emotii mai ales ducandu-ma asa nepregatita si neluand foarte in serios interviul. Am reusit sa le stapanesc. Emotiile desigur :P nu va ganditi la altceva :)).
A fost un test pentru mine cu mine. A fost un test cu mine, pentru mine. Oricare din ordinea cuvintelor este la fel de valabila. N-am luat in serios respingerea sau acceptarea mea in acel proiect cred eu, desi s-ar putea sa ma fi inselat, insa m-a pus pe ganduri. In fond asta a fost si scopul sa fiu atenta cat de mult inseamna pentru mine ambele variante de raspunsuri.
Pana la raspuns , acum imi aduc aminte calatoria mea pana acolo. Nu-mi iese din cap ziua aia. A fost diferita. De fapt la mine toate zilele sunt diferite . Nici una nu seamana cu alta ;).
Nu pot decat sa spun ca nu am puterea de a exprima in scris ceea ce am simtit, ceea ce am vazut si bucuria mea neasteptata, chiar si pentru mine, de a fi acolo, printre oameni, printre chipuri straine, printre mirosuri care mai de care mai "interesante" de care mi-era dor sa ma plang, cum o faceam o data, ajungand la serviciu si de a comenta cu fetele. Autobuzul. Strada. Casa de bilete. Tramvaiul. Metroul . Oamenii. Caldura blanda. Parca vedeam totul cu alti ochi. Vedeam lucruri vechi cu ochi noi. Eram singura. Imi venea sa rad, sa strig de bucurie ca imi face placere sa-I revad pe toti desi nici nu-I vazusem vreodata-n viata mea. Nu puteam sa o fac. Puteam doar sa continui sa ma bucur in interiorul meu. Ma minunam si eu de mine pe cat de greu ,dar in acelasi timp, pe- atat de bine puteam masca aceasta bucurie. Incercam sa par serioasa, dar cred ca ochii , privirea, ma tradau daca m-ar fi vazut persoanele care stiu. Eram serioasa. Stateam intr-un colt in metrou, in picioare, vrand sa-I vad mai bine . Incercam sa maschez, sa par obosita de caldura, de munca, plictisita ca si cum veneam si eu, ca si ei, de la serviciul acela atat de stresant, atat de urat.
Dar in interior tipam de bucurie ca sunt acolo, printre ei, ca ma indrept spre “ceva” care ma va schimba intr-un fel sau altul. Simteam asta. Trebuie sa stii sa vezi astfel d e momente. Altfel trec pe langa tine , irosindu-se, iar singurul iesind in pierdere fiind doar tu. Spun ca viata e neinteresanta, monotona , aiurea, complicata, urata. Da. Este foarte grea. Este plina de oameni invidiosi, frustrati care vor sa te traga in jos, dar depinde de tine ce alegi, depinde de tine cum privesti lucrurile pentru ca aici sta totul.
Vroiam sa le zic acelor oameni sa se bucure ca au un job, sa se bucure ca au cu cine se certa, ca au cu cine se impaca, ca au cui cere iertare sau sprijin, ca sunt persoane care ii denigreaza,dar si persoane care ii apreciaza, care ii ridica de jos. Vroiam sa le spun ca este frumos aici. Ca asta este frumusetea vietii: sa ai prieteni, sa-ti construiesti o familie, sa te lupti pentru neajunsuri, sa fii nemultumit, sa-ti doresti mereu mai mult, sa incerci spre linistea ta interioara sa –ti indeplinesti cat mai multe nevoi, dorinte, vise, ca este bine sa te certi cu sefu, ca este bine sa te impaci cu colegul care a tipat la tine acum 4 minute, ca astea fac parte din viata. Ca ai nevoie si de bune si de rele. Ce e bine pentru tine, e rau pentru mine si tot asa. Din lucrurile astea invatam. Lucrurile astea, bucuriile, tristetile, dezamagirile, demonstrarea ca mai exista si oameni buni, te fac sa lupti. Viata este o lupta, o lupta continua de a te indrepta spre ceva, spre ceva pe care nu-l cunosti,d ar care totusi te tine in priza, te face sa vrei sa ajungi acolo. Acolo? Unde? Nu stiu, dar cu totii vrem sa ne indreptam. Care ar mai fi rostul nostru pe pamant altfel? Poate ca nici nu vrem sa ne intrebam asta cateodata? Care este rostul nostru? Poate ca avem nevoie de a ne lupta cu fel si fel de factori, oameni, situatii pentru a ne justifica intr-un fel viata, drumul nostru, calatoria noastra prin viata.
Eu in ziua aia ma bucuram ca sunt in metrou, ca sunt acolo, ca ii vad , ca vad dincolo de fetele lor posomorate si obosite. Eram si eu ca ei cateodata, dar tot vedeam, ca si azi, oricat de obosita as fi fost.
Atunci mi-am dat seama ca imi este dor de colegi, de ideea de colegi. Mi-este dor de a ma duce la munca, de a bea cafeaua, de a fuma tigara impreuna cu toti. Mi-era dor de a fi obosita, desi stiu ca atunci cand voi mai simti starile astea nu voi mai fi asa dornica :))), dar atunci mi-era dor.. Dor sa fiu stresata ca iar ma asteapta o zi de telefoane,de mail-uri, dar nu si de acele priviri si gesturi invidioase ale unor frustrate, nu si de vorbe aruncate-n vant fara fundament insa cu toate astea stiute, tot imi era/este dor sa-mi fie dor. Dor de noi provocari, dor de stres , de cearta, de satisfactie ca ai reusit, de teama ca poate nu vei reusi, de indoieli la tot pasul tocmai pentru ca vrei sa-ti iasa cat mai bine.
De fapt asta cred ca este giumbuslucul. Revenind la afirmatia care m-a determinat sa scriu acest articol: teama / neincrederea mea.
Mi-e teama sa nu cumva sa ma pacalesc ca sunt buna in ceea ce fac, ca este corect ceea ce fac sau cred. Stiu cand pot sa duc o treaba cu succes, stiu daca se merita sa ma gab si sa nu ma fac de ras. Stiu ca am trecut peste situatii in care nici eu nu credeam c-am sa le pot depasi. Imi stiu limitele sau poate ca nu stiu cat as putea duce.. Nu stiu ce sa zic...Mi-e teama sa nu cumva sa nu-mi reuseasca vreo sarcina si sa mi se spuna, cum mi-au mai auzit urechile de atatea ori, dar tot nu m-am lasat batuta , cum ca “ ma asteptam sa nu poti “. Bineinteles ca niciodata nu mi-au fost apreciate succesele, reusitele. Alea nu se vedeau niciodata desigur.
Stiu ca teama este cel mai mare obstacol in calea fericirii, in calea succesului, in calea reusitei. Stiu ca orice lucru are doua fete, ca pierzi pe-o parte si castigi pe alta. Intr-adevar s-a dovedit a fi asa. Am invatat din orice si mi-a prins bine. Fara partile rele ale vietii nu le-as fi vazut pe cele bune si invers. Mereu mi-a fost teama, dar am riscat si am mers pana in panzele albe in tot ce-am facut in viata mea tocmai pentru a-mi invinge teama, pentru a-mi demonstra ca pot si pentru a-I demonstra si celuilalt ca s-a inselat in privinta mea. In functie de situatie, am plecat si mi-am canalizat atentia spre altceva, spre o noua provocare, sau exceland in acea parte fie ea sentimentala, profesionala, familiala.
De ce vorbesc despre ceilalti mereu. Pentru ca oamenii nu au incredere in mine. De fapt nu au incredere in mine acei oameni care PENTRU MINE conteaza.Nu tin sa schimb parerea oricui despre mine desi unii ma provoaca, dar o fac doar daca eu consider ca se merita, altfel nu. Asta o fi oare explicatia de ce conteaza altii pentru mine? Pentru ca asa pot sa le arat cine sunt si asta ma ajuta pe mine sa ma vad si mai bine? Oare asta este acel aport de care am nevoie, pe langa increderea mea, sa aud si aprecierea lor? Poate am facut asta inconstient?Simt ca nu este un act de snobism. O fi oare hrana mea spirituala? Wooow… Scrisul ma ajuta mult observ… Mda..
Am atat de multe de zis… Atat de multe intrebari. Sar de la una la alta… E complicat pentru cei ce ma aud uneori, d-apai pentru voi, cei ce veti citi…
Cert este ca interviul a decurs bine.Nu am fost acceptata. Am simtit ca nu a avut incredere in mine. Am crezut ca poate mi s-a parut cand si-a schimbat tonul vocii, cand a auzit varsta, desi nu a fost vorba ca nu aveam experienta, dar nu m-am inselat. Inca o data nu s-a avut incredere in mine. M-a pus pe ganduri… Simt usor teama aparand din nou. O sa-mi fie greu sa ma desprind sa ies la rampa si sa intru din nou in lumea pe care mi-o doresc.
Oare asta e de fapt ideea cu mine? Ca mereu trebuie sa demonstrez ceva , cuiva? Asta oare sa fie, inconstient, cheia existentei mele, explicatia , raspunsul cum ca de fapt daca n-ar mai trebui sa demonstrez ceva, sa conving acea persoana de ce sunt in stare care ar mai fi farmecul, frumusetea mea? Oare mai mult ma incita? Ideea de a le demonstra ca n-au avut dreptate si ca teama ca eu sa nu reusesc iese din chestia asta pentru ca , in fond, eu poate n-am o teama atat de mare pentru ce trebuie sa fac, ci mai degraba, pe langa teama normala a oricarei persoane , este teama de a nu avea ei dreptate in privinta me ca mai apoi sa regrete ca m-au sortit esecului de cand mi-au vazut chipul, de cand mi-au vazut prima greseala, de cand poate unii au si cautat acea greseala/ greseli tocmai pentru a ma alunga din drumul lor ?
O fi oare asta? O fi posibil? … Scriu de ceva vreme… Am sa ma opresc aici…
De ce nu ma vad? De ce nu cred in mine asa cum ar trebui. Am toate motivele s-o fac, dar… mereu e un “dar”. De ce ma las atat de dezamagita de unele persoane cand incearca sa ma convinga ca eu doar am impresia ca sunt sigura pe mine, ca am impresia ca as putea detine controlul sau chiar ca-l detin? De ce ma las dezamagita si devin neincrezatoare cand ii vad ca vor sa ma traga in jos desi le demonstrez ca stiu foarte bine ce vreau si ca ma pot descurca oricat de mult incearca ei sa ma faca sa nu cred asta? De ce totusi ma simt nesigura chiar daca stiu ca as putea ? Oare pentru ca ei sunt de fapt cei care nu au incredere in ei, care nu stiu ce vor? Oare vor sa ma testeze, vor sa vada care-mi sunt limitele, de ce sunt in stare? O multime de intrebari care ma tot “bantuie”.
Stiu ca pot. Stiu ca poate am sa mai si gresesc. Stiu ca as fi in stare sa fac orice pentru a-mi duce la bun sfarsit sarcina si de a-mi face treaba bine pentru ca este in interesul meu . Asa ma simt eu bine, asta este implinirea mea, asa ma hranesc eu : sa stiu ca am realizat ceea ce mi-am propus, ceea ce mi s-a cerut.. Ma dezamageste cand vad ca desi mi-am dat toata silinta de a face ca lucrurile sa mearga cat mai bine, cand vad si ei ca am reusit sa le demonstrez si rezultatul este bun, continua sa ma provoace din nou, sa fie nemultumiti, sa arate ca putin le pasa daca am reusit , oricum candva nu voi reusi sa stau linistita, vor avea ei grija de asta. De ce nu pot sa spun si eu cu voce tare ca de fapt m-am descurcat chiar foarte bine tinand cont ca nu mi se dadusera foarte multe informatii, ca sa nu zic mai deloc, si ca am iesit invingatoare cum nu s-ar fi asteptat si ca intr-un fel i-am facut si pe ei sa vada lucrurile pe care le ignorau , le refuzau..
In seara asta o prietena mi-a zis ca nu am incredere in mine desi eu ii spun ca am: "De ce trebuie mereu sa demonstrezi tu unei persoane de ce esti in stare? De ce pui mereu problema asa: am sa-I demonstrez? De ce nu spui o sa-mi demonstrez mie si apoi persoanei celeilalte? “
Buna intrebare, buna afirmatie .
De ce pun mereu problema in a demonstra cuiva de ce sunt in stare? Poate tocmai pentru ca eu stiu ce pot. Stiu ca daca vreau, am sa-i arat de ce sunt in stare si-am sa-I demonstrez ca s-a inselat. Stiu ca ma pun si-n cap, stiu ca oricat de rusine sau de teama mi-ar fi sa vorbesc cu cineva important sau sa merg in vreun loc, sa fac ceva, nu stiu, orice, am s-o fac, am sa-mi duc la bun sfarsit sarcina. Dar din start oamenii nu-mi dau increderea lor, nu cred c-am sa pot. Din start pun la indoiala reusita mea. Inca de la inceput se gandesc la esecul meu de fapt. Acest lucru ma face sa fiu asa, sa ma indoiesc de mine ( simtitind ca deja au gandit iar asta: esecul meu) , sa vada ca sunt neincrezatoare, ca uneori ma pierd in fata lor cand simt acele energii care ma descalifica inca de la inceput sau la fiecare pas pe care –l fac ducandu-ma spre ei sau spre lucurile care-mi sunt date spre a le finaliza.
Am fost la un interviu saptamana aceasta. Nu mi-am impus sa-mi fac niciun discurs din contra. Am vrut sa fie un test intreaga experienta. Am vrut sa vad cum ma descurc pe moment, la cald cum spun eu. Inca de la acel telefon primit din senin mi-am propus sa vad ce se intampla cu mine pana acolo,s a fiu atenta. Am zis clar ca este un semn si trebuie sa fiu atenta deoarece ziceam eu ca sunt intr-un moment in care lucrurile care se petreceau cu mine erau pentru ca asa vroiam eu, dar de fapt refuzam sa ma vad, amanam sa stau de vorba cu mine in acest domeniu. In 20 minute eram spalata pe cap, machiata, imbracata si iesita pe usa . Ajunsa acolo am avut putine emotii mai ales ducandu-ma asa nepregatita si neluand foarte in serios interviul. Am reusit sa le stapanesc. Emotiile desigur :P nu va ganditi la altceva :)).
A fost un test pentru mine cu mine. A fost un test cu mine, pentru mine. Oricare din ordinea cuvintelor este la fel de valabila. N-am luat in serios respingerea sau acceptarea mea in acel proiect cred eu, desi s-ar putea sa ma fi inselat, insa m-a pus pe ganduri. In fond asta a fost si scopul sa fiu atenta cat de mult inseamna pentru mine ambele variante de raspunsuri.
Pana la raspuns , acum imi aduc aminte calatoria mea pana acolo. Nu-mi iese din cap ziua aia. A fost diferita. De fapt la mine toate zilele sunt diferite . Nici una nu seamana cu alta ;).
Nu pot decat sa spun ca nu am puterea de a exprima in scris ceea ce am simtit, ceea ce am vazut si bucuria mea neasteptata, chiar si pentru mine, de a fi acolo, printre oameni, printre chipuri straine, printre mirosuri care mai de care mai "interesante" de care mi-era dor sa ma plang, cum o faceam o data, ajungand la serviciu si de a comenta cu fetele. Autobuzul. Strada. Casa de bilete. Tramvaiul. Metroul . Oamenii. Caldura blanda. Parca vedeam totul cu alti ochi. Vedeam lucruri vechi cu ochi noi. Eram singura. Imi venea sa rad, sa strig de bucurie ca imi face placere sa-I revad pe toti desi nici nu-I vazusem vreodata-n viata mea. Nu puteam sa o fac. Puteam doar sa continui sa ma bucur in interiorul meu. Ma minunam si eu de mine pe cat de greu ,dar in acelasi timp, pe- atat de bine puteam masca aceasta bucurie. Incercam sa par serioasa, dar cred ca ochii , privirea, ma tradau daca m-ar fi vazut persoanele care stiu. Eram serioasa. Stateam intr-un colt in metrou, in picioare, vrand sa-I vad mai bine . Incercam sa maschez, sa par obosita de caldura, de munca, plictisita ca si cum veneam si eu, ca si ei, de la serviciul acela atat de stresant, atat de urat.
Dar in interior tipam de bucurie ca sunt acolo, printre ei, ca ma indrept spre “ceva” care ma va schimba intr-un fel sau altul. Simteam asta. Trebuie sa stii sa vezi astfel d e momente. Altfel trec pe langa tine , irosindu-se, iar singurul iesind in pierdere fiind doar tu. Spun ca viata e neinteresanta, monotona , aiurea, complicata, urata. Da. Este foarte grea. Este plina de oameni invidiosi, frustrati care vor sa te traga in jos, dar depinde de tine ce alegi, depinde de tine cum privesti lucrurile pentru ca aici sta totul.
Vroiam sa le zic acelor oameni sa se bucure ca au un job, sa se bucure ca au cu cine se certa, ca au cu cine se impaca, ca au cui cere iertare sau sprijin, ca sunt persoane care ii denigreaza,dar si persoane care ii apreciaza, care ii ridica de jos. Vroiam sa le spun ca este frumos aici. Ca asta este frumusetea vietii: sa ai prieteni, sa-ti construiesti o familie, sa te lupti pentru neajunsuri, sa fii nemultumit, sa-ti doresti mereu mai mult, sa incerci spre linistea ta interioara sa –ti indeplinesti cat mai multe nevoi, dorinte, vise, ca este bine sa te certi cu sefu, ca este bine sa te impaci cu colegul care a tipat la tine acum 4 minute, ca astea fac parte din viata. Ca ai nevoie si de bune si de rele. Ce e bine pentru tine, e rau pentru mine si tot asa. Din lucrurile astea invatam. Lucrurile astea, bucuriile, tristetile, dezamagirile, demonstrarea ca mai exista si oameni buni, te fac sa lupti. Viata este o lupta, o lupta continua de a te indrepta spre ceva, spre ceva pe care nu-l cunosti,d ar care totusi te tine in priza, te face sa vrei sa ajungi acolo. Acolo? Unde? Nu stiu, dar cu totii vrem sa ne indreptam. Care ar mai fi rostul nostru pe pamant altfel? Poate ca nici nu vrem sa ne intrebam asta cateodata? Care este rostul nostru? Poate ca avem nevoie de a ne lupta cu fel si fel de factori, oameni, situatii pentru a ne justifica intr-un fel viata, drumul nostru, calatoria noastra prin viata.
Eu in ziua aia ma bucuram ca sunt in metrou, ca sunt acolo, ca ii vad , ca vad dincolo de fetele lor posomorate si obosite. Eram si eu ca ei cateodata, dar tot vedeam, ca si azi, oricat de obosita as fi fost.
Atunci mi-am dat seama ca imi este dor de colegi, de ideea de colegi. Mi-este dor de a ma duce la munca, de a bea cafeaua, de a fuma tigara impreuna cu toti. Mi-era dor de a fi obosita, desi stiu ca atunci cand voi mai simti starile astea nu voi mai fi asa dornica :))), dar atunci mi-era dor.. Dor sa fiu stresata ca iar ma asteapta o zi de telefoane,de mail-uri, dar nu si de acele priviri si gesturi invidioase ale unor frustrate, nu si de vorbe aruncate-n vant fara fundament insa cu toate astea stiute, tot imi era/este dor sa-mi fie dor. Dor de noi provocari, dor de stres , de cearta, de satisfactie ca ai reusit, de teama ca poate nu vei reusi, de indoieli la tot pasul tocmai pentru ca vrei sa-ti iasa cat mai bine.
De fapt asta cred ca este giumbuslucul. Revenind la afirmatia care m-a determinat sa scriu acest articol: teama / neincrederea mea.
Mi-e teama sa nu cumva sa ma pacalesc ca sunt buna in ceea ce fac, ca este corect ceea ce fac sau cred. Stiu cand pot sa duc o treaba cu succes, stiu daca se merita sa ma gab si sa nu ma fac de ras. Stiu ca am trecut peste situatii in care nici eu nu credeam c-am sa le pot depasi. Imi stiu limitele sau poate ca nu stiu cat as putea duce.. Nu stiu ce sa zic...Mi-e teama sa nu cumva sa nu-mi reuseasca vreo sarcina si sa mi se spuna, cum mi-au mai auzit urechile de atatea ori, dar tot nu m-am lasat batuta , cum ca “ ma asteptam sa nu poti “. Bineinteles ca niciodata nu mi-au fost apreciate succesele, reusitele. Alea nu se vedeau niciodata desigur.
Stiu ca teama este cel mai mare obstacol in calea fericirii, in calea succesului, in calea reusitei. Stiu ca orice lucru are doua fete, ca pierzi pe-o parte si castigi pe alta. Intr-adevar s-a dovedit a fi asa. Am invatat din orice si mi-a prins bine. Fara partile rele ale vietii nu le-as fi vazut pe cele bune si invers. Mereu mi-a fost teama, dar am riscat si am mers pana in panzele albe in tot ce-am facut in viata mea tocmai pentru a-mi invinge teama, pentru a-mi demonstra ca pot si pentru a-I demonstra si celuilalt ca s-a inselat in privinta mea. In functie de situatie, am plecat si mi-am canalizat atentia spre altceva, spre o noua provocare, sau exceland in acea parte fie ea sentimentala, profesionala, familiala.
De ce vorbesc despre ceilalti mereu. Pentru ca oamenii nu au incredere in mine. De fapt nu au incredere in mine acei oameni care PENTRU MINE conteaza.Nu tin sa schimb parerea oricui despre mine desi unii ma provoaca, dar o fac doar daca eu consider ca se merita, altfel nu. Asta o fi oare explicatia de ce conteaza altii pentru mine? Pentru ca asa pot sa le arat cine sunt si asta ma ajuta pe mine sa ma vad si mai bine? Oare asta este acel aport de care am nevoie, pe langa increderea mea, sa aud si aprecierea lor? Poate am facut asta inconstient?Simt ca nu este un act de snobism. O fi oare hrana mea spirituala? Wooow… Scrisul ma ajuta mult observ… Mda..
Am atat de multe de zis… Atat de multe intrebari. Sar de la una la alta… E complicat pentru cei ce ma aud uneori, d-apai pentru voi, cei ce veti citi…
Cert este ca interviul a decurs bine.Nu am fost acceptata. Am simtit ca nu a avut incredere in mine. Am crezut ca poate mi s-a parut cand si-a schimbat tonul vocii, cand a auzit varsta, desi nu a fost vorba ca nu aveam experienta, dar nu m-am inselat. Inca o data nu s-a avut incredere in mine. M-a pus pe ganduri… Simt usor teama aparand din nou. O sa-mi fie greu sa ma desprind sa ies la rampa si sa intru din nou in lumea pe care mi-o doresc.
Oare asta e de fapt ideea cu mine? Ca mereu trebuie sa demonstrez ceva , cuiva? Asta oare sa fie, inconstient, cheia existentei mele, explicatia , raspunsul cum ca de fapt daca n-ar mai trebui sa demonstrez ceva, sa conving acea persoana de ce sunt in stare care ar mai fi farmecul, frumusetea mea? Oare mai mult ma incita? Ideea de a le demonstra ca n-au avut dreptate si ca teama ca eu sa nu reusesc iese din chestia asta pentru ca , in fond, eu poate n-am o teama atat de mare pentru ce trebuie sa fac, ci mai degraba, pe langa teama normala a oricarei persoane , este teama de a nu avea ei dreptate in privinta me ca mai apoi sa regrete ca m-au sortit esecului de cand mi-au vazut chipul, de cand mi-au vazut prima greseala, de cand poate unii au si cautat acea greseala/ greseli tocmai pentru a ma alunga din drumul lor ?
O fi oare asta? O fi posibil? … Scriu de ceva vreme… Am sa ma opresc aici…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu